Pascual Duarte

Personaj: Pascual Duarte
Cartea: „Familia lui Pascual Duarte“
Autor: Camilo Jose Cela

Pe Pascual Duarte n-ai vrea să-l întâlneşti vreodată. Dacă nefericirea ar fi fost palpabilă, atunci ar fi stat pe el ca o crustă groasă de noroi. S-a născut într-un sat din Spania plin de măslini şi porci, cu case albe, apoi din pagină în pagină îţi spui că mai bine nu s-ar fi născut. Părinţi hidoşi, violenţi, soră dezonorată (va trăi vai de capul ei cum), frate bolnav-idiot (Mario: neglijat, va ajunge că fie muşcat de porci şi apoi să aibă o moarte cumplită – nu o descriu aici). Pascual nu e o victimă. Nu neaparat, la fel cum nu e un simplu criminal. Ajunge să-l omoare pe unul pentru că ăla nu tăcea. L-a bătut şi-a apăsat pe pieptul lui până s-a auzit că i s-au oasele. Asta târziu. După ce l-a înmormântat pe frate-su, a violat-o pe iubita lui acolo în cimitir. Pe mormânt, peste cadavrul lui Mario. Pe maică-sa a ucis-o din ură. Nimeni din jurul lui nu e doar o victimă sau doar un agresor. Toţi rănesc şi sunt răniţi, iar Pascual Duarte pare să nu aibă nici o scăpare. În colecţia mea de personaje îl las undeva ascuns, lângă cele din „Stupul“ (tot de J. Cela) şi alte fiinţe deprimante din Celine. După ce închizi cartea ar fi de spus: ce dracu de viaţă e asta?!

Soldatul Collins

Personaj: Soldatul Collins
Povestirea: Secretul eroismului
Autor: Stephen Crane

Război. Unii îi împuşcă pe alţii şi invers. Nu contează cine cu cine şi de ce. E tot aia, morţi şi răniţi peste tot. Soldatul Collins e însetat. Şi cei din jurul lui la fel. Fără să-şi dea seama cum, ajunge să jure că se va duce să ia apă de la o fântănă ce era în bătaia gloanţelor. Nu-şi mai poate lua cuvâtul înapoi, de ruşine. Flutură un pumn sub nasul cuiva, unii râd de el, şi nimeni nu-l opreşte. E aşa, o aiureală de gesturi, orgolii şi de cuvinte aruncate. Se duce. Începe un coşmar derulat cu încetinitorul. Şi el uluit de ce făcea, a luat-o spre fântâna naibii, printre gloanţe, schije şi explozii. Frica cea mare l-a apucat chiar lângă fântână. Simţea că „apa aceea afurisită îşi bătea joc de el“. Umple o găleată şi se târăşte înapoi spre compania lui. Coşmar pas cu pas. Pute a frică. Trece pe lângă un ofiţer rănit, cu picioarele prinse sub cal. Nu se opreşte, o ia tot înainte. Apoi se răzgândeşte. Se întoarce şi-i dă apă muribundului. De fapt o varsă peste el, din grabă/spaimă. Îl lasă acolo să moară, fuge şi se întoarce întreg printre camarazi, în uralele lor. Nu mai spun ce se întâmplă acolo cu apa şi cum se termină povestirea. Ideea e că aş traduce-o în toate limbile pământului şi aş da-o soldaţilor de peste tot s-o citească, să bage la cap ce dracu` înseamnă eroismul. Da, ştiu, e o naivitate.

P.S.
Dacă ar exista Paradisul, atunci Stephen Crane ar fi acolo cu Hemingway jucând zaruri cu el şi bătându-l la fundul gol.

Clara Holt

Personaj: Clara Holt
Povestire: „Eşti cumva medic?“
Autor: Raymond Carver

Hm. Dacă ar fi să mă întrebe cineva de Clara Holt aş începe cu: hm... Nu e greu de descris cum arată. Mică de înălţime, cam la 30 de ani. Palidă, ochii verzi, cu cearcăne şi pistrui, privirea pierdută. Probabil atrăgătoare. Poate da, poate nu, nu se spune. Are doi copii. O vezi prima oară deschizând uşa apartamentului, cu o pungă de hârtie în mână, dar de fapt la începutul povestirii îi auzi vocea. Îl sună pe Arnold Breit, un bărbat oarecare, căsătorit. E o confuzie la mijloc. Ceva nelămurit, de la început până la sfârşit. Clara Holt îl sună pe acest necunoscut, îl cheamă la ea acasă, seara. Îşi lasă fetiţa să deschidă uşa, în timp ce ea lipseşte un pic. Se agaţă de el, se lasă sărutată şi îi sărută mâna. De ce? De ce nu. Nu se explică nimic.Totul pare foarte normal. Realist. De la gesturile ei, la mirosul de medicamente din casă (sirop de tuse, poate) şi televizorul deschis. E şi un halat pe acolo, atârnat. Apartamentul ei este ca o fotografie contemporană cu multe elemente la care să te uiţi, toate banale şi importante, în acelaşi timp. La final închide grăbită uşa după Arnold Breit (nu, nu s-a întâmplat nimic scandalos), mai să-i prindă paltonul. Îi cere să mai vină.
Primul lucru la care te gândeşti: Clara Holt e o femeie singură într-un oraş mare, iar apoi te întrebi ce dracu este în capul ei??? Dacă e să mai povestec cuiva de ea, o să încep aşa: O femeie sună un necunoscut...

Ludovic al XVI-lea

Personaj: Ludovic al XVI-lea
Cartea: „Fiesta în bârlog“
Autor: Juan Pablo Villalobos

Este un hipopotam pitic din Liberia. Nu aflăm multe despre el şi nu se poate spune că a avut un destin fulminant. Şi l-a dorit Tochtli, copilul unui mafiot mexican. De altfel Tochtli cu observaţiile lui uluitoare despre moarte/viaţă, pălării, secrete şi samurai este personajul principal. De la el aflăm că hipopotamul ăsta mic avea, la fel ca soţia lui, Maria Antoaneta, urechile „minuscule ca gloanţele unui pistol mititel“. După ce au fost tranchilizaţi de mafioţi cu „gloanţe de adormit“, Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta au fost duşi într-un port. De acolo ar fi urmat să ajungă în Mexic, cu un „vapor de piraţi“. Nu s-a mai întâmplat asta, normal, pentru că e o carte cu oameni care mor din două în două pagini. Ludovic al XVI-lea şi nevastă-sa ar fi trebuit să primească câte 20 de mere şi 30 de struguri pe zi, toate amestecate cu lucernă, ca să iasă o salată uriaşă. Ar fi trebuit să fie spălaţi de trei ori pe săptămână. Dar n-au mai apucat. La fel ca alte fiinţe nefericite, cei doi hipopotami pitici mor. Sunt împuşcaţi. De milă, dacă se poate spune aşa, după o agonie provocată de boală, plini de sânge şi rahat, într-o magazie întunecată cu acoperişul de aluminiu. Ludovic al XVI-lea moare ţipând, prăbuşit acolo în beznă şi murdărie. Tochtli ţipă şi el ca un hipopotam pitic, plânge şi-şi doreşte să fie împuşcat în prostată, ca să se transforme în cadavru. Şi mai vrea ca toată lumea să „treacă pe lumea cealaltă“.

Vagabonzi

Personaje: Doi vagabonzi
Povestirea: „O experienţă asupra mizeriei“
Autor: Stephen Crane

Vagabonzi din New York. Noapte din aia cu burniţă şi trecători grăbiţi, indiferenţi. Miroase a zdrenţe (era să scriu şi a tristeţe, dar ar fi fost prea mult). Primul (Willie) e tânăr. Încă de la început Crane îţi spune că omul ăsta avea gulerul jilav lipit de piele şi „simţea că de-acum în colo nu mai putea exista nici o plăcere“. Îl vezi cum caută un loc unde să doarmă. Unul de câţiva cenţi. Fundal sonor: zgomotele difuze ale oraşului şi paşii lui târşâiţi. Într-o crâşmă primeşte supă fierbinte, bea bere, dar nu, nu e bine, e firul de pai pentru un înecat, doar aşa, ca să se prelungească agonia.
Al doilea vagabond arată ca un „asasin“ ce a comis crime cu „stângăcie“, pare slugarnic, alunecos. E beţiv şi are pantofii legaţi cu sfoară. Amândoi ajung să doarmă în purgatoriul săracilor, loc plin de mirosuri greţoase, de corpuri urâte şi bolnave contorsionate pe paturi reci. Asasinul sforăia cu nasul umflat ce „lucea stins ca o lumină roşie în ceaţă“.
Cel de-al treilea personaj important e colectiv –mulţimea aceea de trupuri urât mirositoare. Sau, de ce nu, duhoarea în sine, ce pare palpabilă şi bine conturată, cu o voinţă proprie. Totul e ca un coşmar ce pare să nu se mai termine, deşi povestirea în sine are doar câteva pagini.
Ajungi să te desparţi de Willie şi de Asasin a doua zi, într-un parc. Amândoi se întind pe bănci, la soare. Asasinul e mulţumit, Willie nu, simte din ce în ce mai tare că e un paria şi începe şi el să capete o expresie vinovată, „criminală“.