Eleanor Gerhardt

Personaj: Eleanor Gerhardt
Povestirea: „Întotdeauna, toamna“
Scriitoarea: Joyce Carol Oates

Poetă celebră, singură şi bătrână, undeva la o universitate, unde i s-a decernat un premiu. Îl întâlneşte aici pe fiul fostului său amant. Îşi aminteşte povestea aceea de dragoste cu promisiuni de genul hai să ne căsătorim şi ameninţări – mă omor dacă nu mă mai iubeşti. Crize de plâns (El nu avea chef să-şi părăsească soţia), alte promisiuni – 5 ani de relaţie boemă, apoi, după despărţire, cu cât trecea timpul, nostalgii despre cât de intens a fost totul. A fost bărbatul vieţii ei, cum se spune în romanele proaste şi-n viaţă, în poveştile femeilor singure.
Totuşi, atunci, acolo, la universitate, toate aceste amintiri s-au dus naibii.

Fiul fostului amant i-a aruncat în faţă altă versiune: Eleanor a distrus căsnicia părinţilor lui. A ştiut tot timpul de relaţia lor ( că făceau sex în mansardă în timp ce el, copil fiind, repeta jos, la pian), tatăl lui era un egoist violent, frustrat şi meschin (îşi chinuia soţia lăudându-se în faţa musafirilor cu amanta), maică-sa a devenit alcoolică, şi alte asemenea porcării spuse direct, ca un pumn în stomac. În amintirile fiului, povestea de dragoste era aşa: „Aţi fost nişte porci. Amândoi“.
Eleanor Gerhardt încasa fiecare cuvânt şi tot ce îi trecea prin cap era că n-a ştiut nimic.

Peg Nicholson

Personaj: Peg Nicholson
Poezia: „Elegie pentru Peg Nicholson, iapa lui Willy Nicole“
Autor: Robert Burns

Iapa Peg Nicholson s-a născut în versuri cândva în secolul al XVIII-lea. Ştim că a murit de „răul popii“ şi că acum o „mănâncă peştii“.

„Avea un păr frumos şi murg,
Ştia să fugă tare.
Dar azi ciolanele îi curg
Pe râu în jos spre mare“.

Tatăl beţiv

Personaj: Tatăl beţiv
Cartea: „Rolul familiei mele în revoluţia mondială“
Scriitor: Bora Ćosić

Trăieşte la Belgrad, cândva în al doilea război mondial şi imediat după. Bea, vinde maşini de tocat, bea, numără cuie,bea, citeşte ziare pe WC, bea, aruncă un fier de călcat pe geam, bea, îşi părăseşte nevasta pentru vecină, bea..

„Tata se trezea devreme, se ducea la baie, se întorcea, dădea cu pumnul în masă şi aproape de fiecare dată se lovea la degetul mare, îşi rupea unghia, iar sângele curgea şiroaie. Odată a tras o duşcă dintr-o sticlă în care era sodă caustică, el crezând că e bere. A scuipat imediat, a tras o înjurătură, dar n-a păţit nimic. Doar pe parchet a rămas o pată albă“.

Pascual Duarte

Personaj: Pascual Duarte
Cartea: „Familia lui Pascual Duarte“
Autor: Camilo Jose Cela

Pe Pascual Duarte n-ai vrea să-l întâlneşti vreodată. Dacă nefericirea ar fi fost palpabilă, atunci ar fi stat pe el ca o crustă groasă de noroi. S-a născut într-un sat din Spania plin de măslini şi porci, cu case albe, apoi din pagină în pagină îţi spui că mai bine nu s-ar fi născut. Părinţi hidoşi, violenţi, soră dezonorată (va trăi vai de capul ei cum), frate bolnav-idiot (Mario: neglijat, va ajunge că fie muşcat de porci şi apoi să aibă o moarte cumplită – nu o descriu aici). Pascual nu e o victimă. Nu neaparat, la fel cum nu e un simplu criminal. Ajunge să-l omoare pe unul pentru că ăla nu tăcea. L-a bătut şi-a apăsat pe pieptul lui până s-a auzit că i s-au oasele. Asta târziu. După ce l-a înmormântat pe frate-su, a violat-o pe iubita lui acolo în cimitir. Pe mormânt, peste cadavrul lui Mario. Pe maică-sa a ucis-o din ură. Nimeni din jurul lui nu e doar o victimă sau doar un agresor. Toţi rănesc şi sunt răniţi, iar Pascual Duarte pare să nu aibă nici o scăpare. În colecţia mea de personaje îl las undeva ascuns, lângă cele din „Stupul“ (tot de J. Cela) şi alte fiinţe deprimante din Celine. După ce închizi cartea ar fi de spus: ce dracu de viaţă e asta?!

Soldatul Collins

Personaj: Soldatul Collins
Povestirea: Secretul eroismului
Autor: Stephen Crane

Război. Unii îi împuşcă pe alţii şi invers. Nu contează cine cu cine şi de ce. E tot aia, morţi şi răniţi peste tot. Soldatul Collins e însetat. Şi cei din jurul lui la fel. Fără să-şi dea seama cum, ajunge să jure că se va duce să ia apă de la o fântănă ce era în bătaia gloanţelor. Nu-şi mai poate lua cuvâtul înapoi, de ruşine. Flutură un pumn sub nasul cuiva, unii râd de el, şi nimeni nu-l opreşte. E aşa, o aiureală de gesturi, orgolii şi de cuvinte aruncate. Se duce. Începe un coşmar derulat cu încetinitorul. Şi el uluit de ce făcea, a luat-o spre fântâna naibii, printre gloanţe, schije şi explozii. Frica cea mare l-a apucat chiar lângă fântână. Simţea că „apa aceea afurisită îşi bătea joc de el“. Umple o găleată şi se târăşte înapoi spre compania lui. Coşmar pas cu pas. Pute a frică. Trece pe lângă un ofiţer rănit, cu picioarele prinse sub cal. Nu se opreşte, o ia tot înainte. Apoi se răzgândeşte. Se întoarce şi-i dă apă muribundului. De fapt o varsă peste el, din grabă/spaimă. Îl lasă acolo să moară, fuge şi se întoarce întreg printre camarazi, în uralele lor. Nu mai spun ce se întâmplă acolo cu apa şi cum se termină povestirea. Ideea e că aş traduce-o în toate limbile pământului şi aş da-o soldaţilor de peste tot s-o citească, să bage la cap ce dracu` înseamnă eroismul. Da, ştiu, e o naivitate.

P.S.
Dacă ar exista Paradisul, atunci Stephen Crane ar fi acolo cu Hemingway jucând zaruri cu el şi bătându-l la fundul gol.

Clara Holt

Personaj: Clara Holt
Povestire: „Eşti cumva medic?“
Autor: Raymond Carver

Hm. Dacă ar fi să mă întrebe cineva de Clara Holt aş începe cu: hm... Nu e greu de descris cum arată. Mică de înălţime, cam la 30 de ani. Palidă, ochii verzi, cu cearcăne şi pistrui, privirea pierdută. Probabil atrăgătoare. Poate da, poate nu, nu se spune. Are doi copii. O vezi prima oară deschizând uşa apartamentului, cu o pungă de hârtie în mână, dar de fapt la începutul povestirii îi auzi vocea. Îl sună pe Arnold Breit, un bărbat oarecare, căsătorit. E o confuzie la mijloc. Ceva nelămurit, de la început până la sfârşit. Clara Holt îl sună pe acest necunoscut, îl cheamă la ea acasă, seara. Îşi lasă fetiţa să deschidă uşa, în timp ce ea lipseşte un pic. Se agaţă de el, se lasă sărutată şi îi sărută mâna. De ce? De ce nu. Nu se explică nimic.Totul pare foarte normal. Realist. De la gesturile ei, la mirosul de medicamente din casă (sirop de tuse, poate) şi televizorul deschis. E şi un halat pe acolo, atârnat. Apartamentul ei este ca o fotografie contemporană cu multe elemente la care să te uiţi, toate banale şi importante, în acelaşi timp. La final închide grăbită uşa după Arnold Breit (nu, nu s-a întâmplat nimic scandalos), mai să-i prindă paltonul. Îi cere să mai vină.
Primul lucru la care te gândeşti: Clara Holt e o femeie singură într-un oraş mare, iar apoi te întrebi ce dracu este în capul ei??? Dacă e să mai povestec cuiva de ea, o să încep aşa: O femeie sună un necunoscut...

Ludovic al XVI-lea

Personaj: Ludovic al XVI-lea
Cartea: „Fiesta în bârlog“
Autor: Juan Pablo Villalobos

Este un hipopotam pitic din Liberia. Nu aflăm multe despre el şi nu se poate spune că a avut un destin fulminant. Şi l-a dorit Tochtli, copilul unui mafiot mexican. De altfel Tochtli cu observaţiile lui uluitoare despre moarte/viaţă, pălării, secrete şi samurai este personajul principal. De la el aflăm că hipopotamul ăsta mic avea, la fel ca soţia lui, Maria Antoaneta, urechile „minuscule ca gloanţele unui pistol mititel“. După ce au fost tranchilizaţi de mafioţi cu „gloanţe de adormit“, Ludovic al XVI-lea şi Maria Antoaneta au fost duşi într-un port. De acolo ar fi urmat să ajungă în Mexic, cu un „vapor de piraţi“. Nu s-a mai întâmplat asta, normal, pentru că e o carte cu oameni care mor din două în două pagini. Ludovic al XVI-lea şi nevastă-sa ar fi trebuit să primească câte 20 de mere şi 30 de struguri pe zi, toate amestecate cu lucernă, ca să iasă o salată uriaşă. Ar fi trebuit să fie spălaţi de trei ori pe săptămână. Dar n-au mai apucat. La fel ca alte fiinţe nefericite, cei doi hipopotami pitici mor. Sunt împuşcaţi. De milă, dacă se poate spune aşa, după o agonie provocată de boală, plini de sânge şi rahat, într-o magazie întunecată cu acoperişul de aluminiu. Ludovic al XVI-lea moare ţipând, prăbuşit acolo în beznă şi murdărie. Tochtli ţipă şi el ca un hipopotam pitic, plânge şi-şi doreşte să fie împuşcat în prostată, ca să se transforme în cadavru. Şi mai vrea ca toată lumea să „treacă pe lumea cealaltă“.